Nu este nici prima, nici ultima oară când mă gândesc la ideea de căutare. Căutarea după „adevăr”, căutarea unui sens, căutarea după altceva. Fiecare om vrea să găsească ceva, să dețină ceva care îi va schimba viața. Pentru unii, e doar dorința de a găsi o dragoste mai bună, o viață mai ușoară, un job mai bine plătit. Pentru alții, căutarea e mai complicată și mai abstractă. În The Ninth Gate, un film din 1999 regizat de Roman Polanski, vedem această căutare întruchipată de un bibliofil pe nume Dean Corso, un mercenar al lumii cărților rare, al cărților cu miros de hârtie îmbibată în praf, cerneală de secole și, desigur, miasma de vechi mistere luciferiene.

Dean Corso e tipul acela de individ care navighează printre tomuri uitate de istorie așa cum alții ar naviga printre labirinturile unei minți prăbușite. Fără un cod moral bine definit, dar cu o obsesie pentru autenticitate, este omul perfect pentru un joc de-a diavolul, așa cum este el invitat să joace. Îi este oferit un job aparent simplu – să autentifice unul dintre cele trei exemplare existente ale unei cărți rare, "The Nine Gates of the Kingdom of Shadows" – un text despre care se spune că deține secretul invocării lui Lucifer. Problema e că cele trei exemplare nu sunt identice, și astfel începe călătoria lui Corso printr-o serie de întâlniri cu oameni fascinați și nebuni deopotrivă, fiecare o piesă de puzzle învăluită în fum, fiecare dorind cheia spre o poartă care s-ar putea să nu existe.

Dar filmul, la fel ca toate lucrările care te provoacă să cauți o semnificație dincolo de suprafață, nu este doar o poveste despre demoni și misticism. Nu, este un comentariu asupra căutării în sine – ce căutăm cu adevărat? O formă de putere? Adevărul absolut? Sau, poate, doar să scăpăm de plictiseala lumii cotidiene, de banalitatea existenței noastre? Și mai mult decât atât, este o meditație asupra naturii adevărului: ce e autentic și ce e fals? Și, în cele din urmă, contează?

Aici se distinge de alte filme de mister sau de thriller ocult. Unde altundeva, decât într-un astfel de context, poți vedea oameni arzând cărți rare, sacrificându-și confortul și siguranța pentru o idee, pentru o dorință nebunească de a atinge ceva mai presus de ei înșiși? Nu, filmul nu ne spune clar dacă ritualurile funcționează, dacă Lucifer este real sau nu – și tocmai aici se află punctul său forte. În The Ninth Gate, adevărata poartă nu este o destinație fixă, ci mai degrabă un labirint de reflexii, iluzii și înșelătorii.

Și cum altfel ai putea să termini un film ca acesta decât cu o scenă în care Corso intră în acea „Poartă a Noua” singur, luminat de un foc care arde atât de lumină, cât și de umbră? Este o metaforă perfectă pentru căutarea imposibilului, pentru fascinația obsesivă cu necunoscutul – o dorință de a intra într-un loc din care nimeni nu s-a întors cu adevărat.

Este important de menționat că acest film, ca multe alte lucruri din viață, nu este pentru toată lumea. Pentru cei care caută claritate, răspunsuri directe, poate să pară doar o altă poveste gotică cu un protagonist cinic și niște personaje secundare care fac figură de decor. Dar pentru cei care înțeleg că înțelegerea nu este întotdeauna despre lumină ci uneori chiar despre mister, The Ninth Gate oferă o plimbare pe muchia aceea subțire între credință și scepticism, între realism și fantastic.

În final, poate că nu ajungem niciodată la adevăr. Poate că Poarta a Noua e doar un truc de magician ieftin. Sau poate că adevărul însuși este ascuns în iluzii și umbrelor, la fel cum diavolul stă ascuns în detalii. Dar ceea ce contează este că căutarea nu se termină niciodată, și în asta constă, poate, o formă de mântuire – sau, pentru unii, o condamnare eternă.

Așadar, te-ai gândit vreodată ce ai face dacă ai găsi Poarta a Noua? Poate e timpul să te gândești. Sau poate e mai bine să lași misterul să rămână nerezolvat, ca o carte rară, neatinsă, așteptând următorul explorator să o deschidă.